Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptul eroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascunde o emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.

― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să...

Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erau adresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de a respira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate în aceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci răsuna încet invariabilul răspuns:

― Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu...

Şi iarăşi cîteva clipe linişte, pînă ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din depărtare, oferea pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate, şi toţi aveau convingerea culpei, pentru că

ochii urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, şi acele lui, din fericire, înaintau încet, încet. Şi erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulţimea să se deznoade şi să-şi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să se transforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărîme în îmbrăţişări, să-şi elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti

― deşi toţi le simţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială ― pe neaşteptate.

Vorbele întîrziau şi mulţimea trăda cu fidelitate emoţiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se supună acestor reguli şi gara orăşelului nostru de provincie?

În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi cireşarii. Se deosebeau ei de ceilalţi care urmau să plece cu acelaşi tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, la această întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu excepţia lui Ionel, care-i aştepta undeva pe malul mării, pentru a-i antrena într-o nouă

şi fantastică aventură. Erau toţi acolo şi, cu toate acestea, trăiau clipele unei despărţiri.

Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară, aşa cum făcuseră şi cu prietenii şi cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră, poate numai formal, poate unii se aflau ascunşi pe undeva prin mulţime. Prin urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonului lor, probabil aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despărţire. Unii o trăiau intens, alţii mai puţin. Ursu era cel mai trist şi, cum nu avea obiceiul să-şi ascundă sentimentele, oricine putea să-i citească tristeţea pe faţă sau în gesturi. Pentru că el vorbea întotdeauna cel mai puţin dintre toţi. Maria căuta mereu cu privirile cerul, poate stelele care începeau să se vadă, şi absenţa, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nu indicau oare o stare neobişnuită? Ce pricinuia această stare: despărţirea sau altceva? Victor era aproape nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul său, prea lucid pentru a i se putea atribui emoţii prea mari. De aceea Ursu, văzîndu-l, clătina uneori imperceptibil din cap şi privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare şi apoi parcă mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigură, se îmbujorase la faţă şi se simţea parcă stingherită de cînd îşi descoperise tatăl în mulţime. Ducea o luptă cu sine însăşi, aproape că făcea un exerciţiu de logică. Căuta o formulă care să fixeze un echilibru între sentiment şi raţiune. Dan, încercînd să se adapteze pe rînd stărilor celorlalţi, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămînea numai în intenţie. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gîndul despărţirii.

― Să vă spun una! zise el la un moment dat, ridicînd învins din umeri. Asta e, dragii mei. Toţi sîntem la fel, numai eu sînt un prost!

свернуть