Aș vrea să vorbesc depre credința care mută munții, dar și despre situația în care munții rămân fără să se mute. Era o glumă care zicea că „prin credință se pot muta munții, dar hai să-i lasăm acolo unde i-a pus Dumnezeu”. Gândul pe care îl am se referă la situația aceea în care sunt credincios, dar Dumnezeu nu mă scoate din încercarea prin care trec, din situația limită care doare și din care aș vrea să ies cât mai repede. Ce se întâmplă? Cum privesc o astfel de realitate? Evrei capitolul 11:1 ne oferă definiția credinței: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”... despre munții care nu se mișcă. Urmează o descriere, aici, în capitolul 11 numit capitolul credinței și îmi spune despre Enoh, despre Noe, despre Avraam, despre marii oameni a lui Dumnezeu, despre Isaac, despre Iacov, despre Iosif, Moise care a despicat Marea Roșie. Să citesc versetul 32 și mai departe: “Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci. Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.” ș.a.m.d. Credința aceasta, care în mod supranatural schimbă realități, mută munții... bun. Dar ce se întâmplă atunci când cred și Dumnezeu nu mută muntele de suferință din viața mea. Ce fac?
Există o credință care mută munții, dar există o credință care rabdă. Textul din Evrei 11, în continuare, în versetele de la 36 la 40 ne spune așa: „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi - ei, de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.” Atunci când ești credincios și Dumnezeu nu mută muntele nu deznădăjdui, rămâi credincios și privește în realitatea aceea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu îți pregătește lucruri mari, mai bune decât cele pământești, trecătoare.
Am ținut să împărtășesc acest lucru: credința care mută muții. Ajută-ne, Doamne! Credem că poți să faci lucruri mari în viața noastră, dar să avem și credința care rabdă. Până la urmă credința înseamnă încrederea într-o persoană, în Domnul Isus Hristos, care face sau nu face, care după planul sau voia Lui mișcă realitățile așa cum știe El, spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu, adică spre binele celor ce sunt chemați să fie asemenea Lui. Finalul acestui proces este să fim asemenea Lui, să fim în glorie cu El, să fim ca El și acolo să ne fie bine. Binele acesta imediat este mărunt, trecător, efemer și să avem în vedere veșnicia.
Mai multe întrebări și răspunsuri similare la: [ Ссылка ]
