#constantinchirita #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturionline #ciresarii #cavalerii #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio
Unul dintre grupuri, cel pe care sorţii, şi duioşia lui Ursu, îl hărăziseră primei întîlniri, primilor
fiori, ajunsese la intrarea peşterii. Celălalt abia se mai zărea undeva, departe, pe coasta muntelui.
Cireşarii începeau să bată la poarta marelui vis...
Toţi se sculaseră o dată cu zorii, fără să-i trezească cineva, îşi împărţiră merindele cu cîntarul
infailibil al camaraderiei, apoi uneltele, şi abia apoi se strînseseră în jurul feţei de masă aşternută pe
iarbă de gospodinele amuţite. În timpul mesei se stabilise programul emisiunilor T.F.F., absolut
obligatoriu, cea mai severă lege a expediţiei. Despărţirea se oficiase chiar acolo, pe platou, cu glume şi
încurajări, dar şi cu o umbră de tristeţe. Grupul Luciei luase imediat drumul muntelui, grupul lui
Ionel se abătuse, pentru scurtă vreme, la o colibă de bîrne asuprită de uitare şi ruină, de unde se
aprovizionase cu cîteva scînduri, cam şubrede, dar care ar fi putut folosi la confecţionarea plutei. Alte
poveri, grele şi sîcîitoare, apăsau umerii încărcaţi ai visătorilor. Noroc că Ursu tîra după el o cireada
întreagă de bîrne şi pari, legată ingenios cu funiile de rezervă. O altă cireadă, asemănătoare, însă mai
săracă, se hurduca şi gemea în urma lui Victor. Abia cînd se opriseră în faţa găurii întunecoase,
ascunsă de arbori şi bolovani, răsunară primele cuvinte, adică primele exclamaţii. Dar înainte de a
sfredeli întunericul, se mai uitară odată în depărtări şi braţele lor fluturaseră un semn de dragoste şi
durere unor mogîldeţe care n-aveau dreptul la primii fiori al visului.
Grota îi întîmpină binevoitoare şi primele exclamaţii ale cutezătorilor fură exclamaţii de surpriză
şi plăcere. Pătrunseseră înăuntru, printr-o crăpătură ca un triunghi de cărbune, încălziţi şi
transpiraţi, şi se pomeniseră deodată învăluiţi în răcoare şi linişte, iar lumina era discretă şi
odihnitoare. Dar senzaţia de plăcere nu dură multă vreme. După prima recunoaştere, un amestec de
dezamăgire şi deziluzie încerca să pună stăpînire pe ei. Antreul peşterii, camera de primire, era foarte
sărac: o scobitură fără asperităţi, fără cotloane, fără podoabele de calcar pe care şi le imaginaseră,
fără urme şi semne care să-i poarte cu fantezia în noaptea timpurilor. O scobitură oarecare, cu boltă
joasă, îngustîndu-se spre fund. Înaintară cu prudenţă spre întuneric şi chiar după primii paşi avură
senzaţia că sînt înghesuiţi şi ameninţaţi cu strivirea. Bezna se îngroşa, iar fundul peşterii se
îndepărta trans-formîndu-se într-un tunel din ce în ce mai îngust şi mai scund.
În sfirşit, Ionel dădu semnalul pe care-l aşteptau toţi: lumină! Fiat lux! cum îl corectă Maria.
Patru lanterne puternice îşi împreunară razele într-un mănunchi orbitor. Tunelul în care intraseră era
destul de larg şi de primitor şi mult mai generos decît antreul din urma lor. Pereţii lui erau umezi,
tavanul avea crăpături profunde, iar mai departe se zăreau ieşituri, văgăuni şi bolovani răzleţi.
Cel mai fericit era Tic. Parcă intrase într-o împărăţie a minunilor. Nici nu mai voia să ştie de
ceilalţi. Uneori rămînea în urma lor, alteori o lua înainte, şi îşi plimba lanterna peste tot. Căuta şi
cerceta totul: firide, scobituri, crăpături, gropi, orice spaţiu mai ciudat care putea fi un adăpost sau
un ascunziş pentru cutia fermecată. Într-un cotlonaş cam zurliu la început, dar imediat cuminţindu-
se şi oprindu-se în barajul muntelui, Tic zări cîteva pietre, cîteva pietricele, care pe lîngă bolovanii
uriaşi de pînă atunci păreau nepoftite în peşteră. Le ridică de jos, le cîntări, apoi strigă:
― Ionel! Stai! Am găsit ceva...
