Numele vechi a localității este Bocicoiul Mic.

Localitate așezată în partea nordică a Maramureșului; face legătura dintre Valea Izei și Valea Vișeului, fiind situată între Bogdan Vodă și Vișeu de Jos.
Înainte de regimul comunist a fost comună de sine stătătoare, apoi a aparținut puțin timp de comuna Vișeu de Jos, după care a fost trecută la comuna Bogdan Vodă.
Este atestată istoric pentru prima dată în 1365 (Bachkow).[3], ca proprietate a cneazului Simion, după cum reiese din „Istoria Maramureșului” – Mariana Șuștic, p. 65 și „Istoria Maramureșului” – Alexandru Filipașcu, p. 87.
În 1444 este proprietatea unui alt „Simion din Bocicoel”, răsplătit pentru vitejia sa de Iancu de Hunedoara și fiul acestuia, Matei Corvin („Istoria Maramureșului” – Al. Filipașcu, p. 65). Tit Bud, la pagina 27 în lucrarea sa „Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911”, unde menționează satul Bocicoel (Kisbacsko), consemnează: „În 1365 deja se amintește ca donațiunea regelui Ludovic dată lui Balc fiul lui Sas Vodă și fraților săi”, de unde reiese ca Simon (Simion) este fiul lui Sas Vodă, fratele lui Balc.
Mai sunt amintiți alți trei cneji cu numele de Simion, și ei răsplătiți pentru fapte de vitejie: „Simion din Cuhea” (Bogdan Voda), răsplătit de Vladislav I în 1447 (M. Șuștic, p. 44), Simion Marus (sau Mariș), dăruit de Ambrozie din Dolha și frații săi cu cnezatul Cuhei, în 1454 (Al. Filipașcu, p. 65), și Simion Bizău din Cuhea, răsplătit de Matei Corvin, în 1463 (Al. Filipașcu, p. 66).
Localitatea s-a format prin așezarea muncitorilor forestieri; foarte probabil, primii au fost din Bocicoiu Mare, de lângă Sighet, care i-au dat și denumirea. Putem deduce acest lucru tot din „Istoria Maramureșului” de Al. Filipașcu (p. 51), unde arata ca însoțitorii lui Bogdan Vodă, când au descălecat în Moldova, au întemeiat sate noi și le-au dat numele lor de botez sau numele satelor maramureșene pe care le-au părăsit (lângă Ileanda, mergând spre Cluj-Napoca, la câțiva kilometri în stânga este un sat numit Dolheni, format probabil tot din muncitori forestieri veniți din Dolhasca-Bucovina).
Am adus acest argument deoarece unii susțin ca numele satului vine de la opincă/ sandală, în maghiară „bocskor”. Nu apare nicăieri denumirea de „Kisbocskor”, opincă mică/ sandală mică.
În actele vremii, localitatea apare sub numele de: „Bocicoel (ung. Kisbocskó), 1365 „Bachkow”, 1444 „Kysbachko”, propr. cneazului Simon (cf. ib. nr. 29, 189)” (Al. Filipașcu, p. 87) sau Bocicoiu Mic, altul decât Bocicoiu Mare, de lângă Sighet, „Bocicoiu (ung. Nagybocskó), situat pe ambele maluri ale Tisei, în 1442 „Willa Olachalis Bochko, propr. valahului Pancu din Crăciunești (cf ib. nr. 184)” (Al.Filipașcu, p. 86).
Aceasta îndeletnicire de opincari o aveau câțiva dintre locuitorii localității în perioada comunistă - azi mai sunt doi - învățată de la opincarii din Salva, iar numele localității este de cel puțin 700 de ani.
Din „Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911” de Tit Bud, aflam următoarele:
– în 1669 localitatea avea o biserică de lemn primită din Vișeu de Jos (care a fost donată Botizei, cum susțineau bătrânii satului că au auzit de la bunicii lor);
– în timpul preotului Grigoriu Balint s-a construit o biserică de piatră, sfințită în 1890. Tot atunci s-a cumpărat un clopot de 124 kg, (mai sunt doua clopote mai mici, pe cel mijlociu este inscripționat anul 1803, cel mic nu are inscripții);
– „popor puțin dar doritor de carte a ținut în trecut dascăli ambulanți cari iarna umblau din casă în casă și învățau pruncii, apoi vara se duceau la ale sale”. În 1860 aveau școală confesională pe care a reînnoit-o Grigoriu Balint în 1890 (în perioada interbelica școala confesională a fost închiriată primăriei, dar, deoarece primăria nu și-a plătit chiria 15 ani, în 6 august 1936 Biserica a renunțat la chirie lăsând-o in folosința primăriei, școala rămânând în proprietatea Bisericii, împreuna cu terenul pe care era construita; după 1970 a fost dărâmata și s-a construit alta nouă – azi este nefolosită);
–„ în 1890 comuna avea 1120 de persoane”, ajungând la peste 2500 de persoane până în 1970 ( după această dată mulți s-au mutat în alte localități prin țară; în 1990 în localitate erau peste 1200 persoane, în 1994 erau 1130 persoane, iar la ultimul recensământ pe 763, dintre care în localitate aprox. 300, – tineretul este plecat în străinătate: Franța-Paris, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, America etc.).
Satul Bocicoel a fost, de multe ori, filie a satelor învecinate: „De multe ori s’a administrat ca filie prin preoții din satele vecine. În 1806 purta titlul de capelania locală”.

Sursa Wikipedia

свернуть