Una dintre cele mai interesante figuri din istoria României a fost cea a Regelui Carol al II-lea. Unii istorici l-au descris drept regele cu cele mai mari calități și cele mai mari defecte. Alți istorici au descris parcursul public al Regelui Carol al II-lea din intervalul domniei sale, 1930 - 1940, drept drumul de la Regele Culturii la Cultul Regelui.
Imaginea publică a Regelui Carol al II-lea a fost maculată de-a lungul anilor atât de propaganda neagră, legionară, cât și de propaganda roșie, bolșevică. Desigur, defectele personale ale Regelui României, precum și deciziile sale mai puțin inspirate au alimentat din plin această propagandă.
Carol al II-lea are vina de a fi pavat, prin intermediul regimului său personal autoritar, instaurat în 1938, drumul spre dictatură. De asemenea, și-a încălcat deseori cuvântul dat unor personalități precum Iuliu Maniu. Însă are și merite incontestabile, legate de sprijinul său acordat culturii sau în domeniul politicii externe, unde el și-a manifestat atașamentul față de democrațiile occidentale, iar față de vechi aliați ai României, precum Cehoslovacia ori Polonia a avut o atitudine cavalerească. Regele Carol al II-lea a refuzat să participe la sfâșierea teritoriilor acestor aliați, chiar atunci când a fost ispitit de Adolf Hitler cu Maramureșul istoric de dincolo de Tisa, în cazul Cehoslovaciei, ori cu Pocuția, în cazul Poloniei.
Care este adevărata dimensiune a personalității lui Carol al II-lea? La această întrebare a încercat să răspundă istoricul Cristian Manolachi, prezent în emisiunea România Via Cluj, moderată de Claudiu Pădurean.
