#doianidevacanta #vacanta #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturionline #julesverne #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #verne
În noaptea aceea de 9 martie 1860, norii se lăsaseră atât de jos peste mare, încât abia de mai vedeai la câţiva paşi. Pe marea aceasta în freamăt, cu valuri care în rostogolirea lor aruncau lumini livide, o navă de mic tonaj gonea cu aproape toate pânzele strânse.
Era un iaht de o sută de tone – un schooner, cum sunt denumite goeletele în Anglia şi în America.
Numele vasului era Sloughi. Zadarnic însă l-ai fi căutat scris pe placa de la pupa, căci vreo furtună ori poate o ciocnire i-l smulsese în parte.
Să fi fost unsprezece seara. Sub latitudinea aceea, pe la începutul lui martie, nopţile sunt încă scurte. Către cinci dimineaţa aveau să se ivească zorile. Dar cu cât ar fi oare mai mică primejdia dacă soarele ar lumina depărtările? Corabia şubrezită n-ar rămâne tot o jucărie a valurilor? Nimic nu s-ar schimba… Doar domolirea hulei şi încetarea vântului năvalnic ar mai salva-o de la cel mai cumplit naufragiu, în plin ocean, departe de orice peticuţ de pământ pe care vreun supravieţuitor şi-ar mai găsi poate scăparea.
La pupa navei, patru băieţi, unul de 14 ani, alţi doi de 13 şi ajutorul de marinar – musul – un negru de vreo 12 ani, toţi în jurul timonei, se străduiau din răsputeri să ţină piept furiei valurilor care ameninţau să culce iahtul pe o parte. Era o treabă peste măsură de grea, căci roata nu mai putea fi frânată şi în orice clipă riscau să fie zvârliţi peste bord.
Într-adevăr, către miezul nopţii, un val năprasnic izbi iahtul în flanc cu atâta putere, încât mare minune că n-a smuls timona cu totul.
Copiii, răsturnaţi de zguduire, izbutiră totuşi să se ridice degrabă.
— Mai merge timona, Briant? întrebă unul din ei.
— Merge, Gordon, răspunse Briant, care-şi reluase locul şi-şi păstrase tot sângele rece.
Apoi, adresându-se unui al treilea:
— Fii tare, Doniphan, nu-ţi pierde cumpătul! Trebuie să-i salvăm pe ceilalţi!
Toate astea le spusese în englezeşte, dar, după accent, îţi dădeai seama că Briant era francez. Şi întorcându-se către mus:
— Eşti cumva rănit, Moko?
— Nu, răspunse copilul. Numai de-am putea ţine vasul în echilibru să poată tăia valurile, că altfel ne ducem la fund.
În clipa aceea, cineva dădu la o parte brusc deschizătura capotei din dreptul scării ce ducea spre salonul schoonerului. Două căpşoare apărură prin deschizătură şi odată cu ele şi capul vioi al unui câine care începu să latre.
— Briant! Briant! strigă un copil de 9 anişori. Ce s-a-ntâmplat?
— Nimic, Iverson, nimic! îl linişti Briant. Fă bunătate şi coboară numaidecât cu Dole… Hai, ce mai stai?
— Da, dar ne e aşa de frică! spuse şi alt copil, mai mic ca ei.
— Ce fac ceilalţi? întrebă Doniphan.
— Şi lor le e frică, spuse Dole.
— Hai, hai, la locul vostru! strigă Briant. Închideţi bine uşa, băgaţi capul sub plapumă, închideţi ochii şi n-o să vă mai fie frică! Nu e primejdie!
— Atenţie! Alt val! strigă Moko.
O izbitură puternică din spate zdruncină vasul. De astă dată, din fericire, valul nu trecu peste punte, căci dacă apa ar fi pătruns prin deschizătura capotei, iahtul, îngreunat, n-ar mai fi putut să se ridice deasupra valurilor.
— Iute înăuntru! se răsti Gordon. Ce staţi! Vă arăt eu vouă!
— Hai, copii! La culcare! le spuse mai cu blândeţe Briant.
Căpşoarele se făcură nevăzute, dar un alt băieţel se arătă din spatele lor.
— Nu-ţi putem fi şi noi de folos, Briant?
— Nu, Baxter, nu! răspunse Briant. Tu cu Cross, cu Webb, cu Service şi cu Wilcox staţi cu copiii! Noi patru suntem destui aici!
Baxter închise uşa din interior.
— Şi lor le e frică, zise Dole.
Cum! Aşadar nu erau decât copii la bordul acestui iaht în luptă cu furtuna?
— Da, numai copii!
— Şi câţi erau la bord?
— Cincisprezece, cu Gordon, Briant, Doniphan şi musul.
