În timp ce fiul Regelui Ferdinand, Carol, fusese îndepărtat din Familia Regală, nepotul Regelui, Mihai, era numit moştenitorul Tronului. Fiind minor - [avea 6 ani la moartea augustului Său bunic] – a fost instituită Regenţa, reunindu-i pe Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae (fratele prinţului îndepărtat) şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzgudan.
Ajutat de mama sa, Regina Elena, Regele Mihai îşi îndeplinea datoriile cu responsabilitate. Regenţa, însă, era ineficientă. Devenise clar că nu putea substitui regalitatea până în 1942, când Regele Mihai devenea major.
Astfel, după 3 ani, la 8 iunie 1930, cu susţinerea prim-ministrului Iuliu Maniu, Carol al II-lea se întoarce în ţară, îşi detronează fiul şi este proclamat Rege. Îndeplineşte, astfel, o veche predicţie a lui Petre Carp, că temeinicia unei dinastii cere, uneori, şi regi mai puţin perfecţi, preferabili însă unei regenţe. Sub Regele Carol al II-lea a fost depăşită criza economică şi a fost atins apogeul României Mari.
Carol al II-lea are meritul de a-şi fi pregătit pentru domnie fiul, deja beneficiarul educaţiei primite de la mama sa. Liceul său, clasa palatină, a reunit reprezetanţi ie tuturor provinciilor şi categoriilor sociale. În această capsulă a societăţii româneşti care oglindea România Mare, Prinţul Mihai a fost pregătit de cei mai buni profesori, lecţiile din clasă fiind dublate, în fiecare vară, de călătorii de studii prin ţară.
