În iureşul globalizării culturale nici nu observăm cum multe dintre obiceiurile respectate cândva cu sfinţenie de către bunicii şi străbunicii noştri sunt date uitării. Un exemplu în acest sens este şi tradiţia bocitului morţilor care puţin pe unde s-a mai păstrat în Moldova. Poveştile câtorva reprezentante ale acestei vechi profesii le puteţi vedea în următorul reportaj.
Elizaveta Grama are 73 de ani şi este considerată una dintre cele mai bune bocitoare din satul ei de baştină, Hârtopul Mare, raionul Criuleni.
"Cam pe câţi i-aţi plâns? - Peste 50 şi asta aşa apoximativ spun, dar sunt mai mulţi", a spus femeia.
În ziua în care am vizitat-o pe mătuşa Elizaveta, satul a fost zdruncinat de o veste tristă. Un vecin de-al bătrânei a murit peste hotare.
Bătrâna ne-a mărturisit că merge să-şi bocească consătenii din respect, dar şi pentru că aşa cere tradiţia veche.
"- Nunta fără muzică cum spuneţi este frumoasă? - Nu prea. - Apoi aşa şi mortul când îl petreci din ogradă şi până la cimitir şi nu îl boceşte nimeni asta e cum ar fi vinovat el şi nu îl boceşti lasă să se ducă şi aşa", a explicat femeia.
Deşi obiceiul bocitului este vechi de secole, biserica nu îl recunoaşte.
"Acest ritual nu se încadrează nici într-o normă a bisericii creștinești, ortodoxe în general. Se pune problema de ce bocim care este sensul bocetului?", s-a întrebat un preot.
Etnografii încearcă să pună punct în această dispută şi spun că tradiţia bocitului a fost acceptată de Biserică deja cu multe secole în urmă.
"Nicăieri nu o să găsim în cărțile bisericești cum trebuie să aibă loc înmormântarea unui mort și în acest context țin să spun că preoții noștri au recunoscut tradiția locală și s-au conformat foarte mult", a declarat secretarul științific al Muzeului de Etnografie și Istorie, Varvara Buzilă.
Potrivit cercetătorilor, există o sumedenie de alte reguli nescrise ale obiceiului bocitului practicat în spaţiul cuprins între Prut şi Nistru, norme despre care se știu puţine sau aproape nimic.
