#constantinchirita #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturionline #ciresarii #castelul #castelulfetei #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio
În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile,
străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare.
Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se
potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era
moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.
Un timp, toţi tinerii, şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în
Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Mai ales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar se ştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de cele spuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe care le stîrneşte căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, pînă ce dispar pe nesimţite în luciul apei.
El continua să creadă în ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la frizeria "Higiena" în căutare de admiratori, dar cum frizeria nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în van. Îndurerat în adîncul lui, prichindelul cel cîrn şi ciufulit asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruţătoare, mereu aceeaşi, pe care o rostea tatăl lui Dan:
― Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari păcate: nu se rad şi nu-şi iubesc copiii.
Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă.
Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a inactivităţii şi mai ales din cauza unor
despărţiri neprevăzute. Victor plecase pentru cîteva săptămîni undeva în străinătate, într-o tabără
tinerească, iar Ionel îşi petrecea o parte din vacanţă, departe, împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia îşi petreceau timpul citind, scriind, visînd.
Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.
Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe moş Timofte, poate că prietenii noştri
Cireşarii ar mai fi lîncezit vreo cîteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? ca vizita aceasta întîmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult decît un strigăt menit să zgîndăre şi să aţîţe pe candidaţii la lene şi
plictiseală.
Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decît un bărbat străin plimbîndu-se cu un moş Timofte foarte
bucuros, ceea ce, bineînţeles, nu i-a stîrnit nici o exclamaţie, nici măcar o întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela niciodată pînă atunci în oraş. Dar puţintel mai tîrziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoţiile şi preocupările. Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de provincie vor înţelege atît de bine reacţia prichindelului!
Lîngă cişmeaua din curtea şcolii... era o fată! O fată brunetă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-
o rochie foarte albă. Tic n-avea încă vîrsta aceluia care în faţa unei asemenea arătări îşi duce mîinile la buze şi-şi şopteşte: "Doamne, ce frumoasă!" Băiatul cîrn şi ciufulit, incarnaţie perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură întrebare: "Cine e?
