Unul din cele mai impresionante lucruri pe care l-am văzut în sistemul medical irlandez a fost modul în care era tratată viața oricărui pacient, indiferent de vârstă, rasă, religie, naționalitate. Am petrecut ore în șir să salvăm pacienți de 20 ani, dar și pacienți de 90 ani. În același timp medicii primari (numiți ”consultants”) de acolo știau și când moartea este inevitabilă și puteau lua decizia (absolut legală) de a opri tratamentul sau de a impune anumite limite (de exemplu decizia de a nu resuscita un pacient în momentul în care inima lui se oprește sau de a opri noradrenalina). Acest lucru se făcea în cazurile extreme, atent selecționate, unde perspectiva era clar sumbră și după discuții și acceptarea familiei pacientului. Decizia nu era luată ad-hoc, ci atent analizată și doar de către medicii cu multă experiență în spate. În cazul în care familia nu accepta (n-am văzut niciodată să nu o facă), se alcătuia un comitet de etică în cadrul spitalului, care lua decizia finală.

Experiența unui medic ATI (Anestezie și Terapie Intensivă) îl poate face un adevărat salvator. În același timp este o binecuvântare și un blestem. Medicul va ști cu o anumită siguranță atunci când un pacient are șanse de supraviețuire minime sau chiar nule. Acesta e adevărul crud pentru o parte din pacienții care ajung să fie internați la terapie intensivă: unii din ei se vor stinge. Este locul cu cea mai mare mortalitate dintr-un spital. Cu cât un pacient are mai multe probleme medicale (sau chirurgicale), cu atât șansele lui de supraviețuire scad, iar atunci când un organ cedează, riscul este să ”tragă după el” și altele și astfel se ajunge la insuficiență multiplă de organe, de unde întoarcerea este foarte grea, în unele cazuri chiar imposibilă.

Poate fi considerată, în anumite situații, susținerea complet artificială a vieții un abuz asupra pacientului? care în loc să moară cu demnitate, alături de familie și cei dragi, o face singur, într-un pat de terapie intensivă, cu proceduri peste proceduri, ace și tuburi în plus, lucruri care nu fac altceva decât să prelungească agonia acestuia, dar și a familiei sale. Este o discuție grea, pe care eu cred că o să o mai tot avem în România. Până atunci, până când vom ajunge la un consens împreună (medic - societate - instituții), medicii de terapie intensivă vor continua să-și pună toate resursele (și) în pacienții aflați în afara oricărei perspective terapeutice. Altfel zis, chiar dacă tu ca medic poți fii sigur că pacientul nu are nicio șansă de recuperare, continui.

În schimb, am avut discuția aceasta cu Prof. Patrick Nelligan, unul din mentorii mei din Galway, Irlanda, dar și cu asistenta medicală de terapie intensivă, Ann Gatley, amândoi cu 30, respectiv 35 de ani de experiență. Interviul integral în limba engleză îl găsiți aici: [ Ссылка ]

Cum ti s-a parut videoul? Te incurajez sa lasi un comentariu.

Like si share daca ti-a placut.

Pentru lucruri interesante pe care le putem face impreuna pe mine ma gasiti si pe instagram @pauloarga si pe adresa de e-mail drpauloarga@gmail.com

Am creat și un canal de patreon pentru cei care cred în acest proiect și vor să mă ajute să-l dezvolt: [ Ссылка ]

Află aici motivul si principiile din spatele acestui canal: [ Ссылка ]

свернуть